Summertime Variations

Publicat pe 23/06/2015 de slowaholic

De curând, am primit în dar două zile pe malul mării. Nu știu când au zburat. Aproape că am existat acolo în afara timpului. De nu ar fi fost culoarea mult mai închisă a pielii și părul puternic ondulat m-aș fi întrebat dacă a fost aievea. Am vrut să absorb fiecare rază de soare, fiecare adiere de vânt, fiecare mângâiere a apei, fiecare pas pe nisipul aproape negru. Am abandonat aparatul foto în bagajul în care l-am adus. Cu greu mi-am întrerupt visarea pentru a face câteva fotografii cu telefonul. Abia acum reușesc să împărtășesc un crâmpei din experiența acestei călătorii. Și un fragement din creația unui muzician pe care l-am descoperit de curând și care m-a sedus de la prima audiție: Fazil Say. Obișnuit să improvizeze foarte mult, pianistul turc a devenit mai mult sau mai puțin din ‘joacă’ un compozitor fascinant.

Călătoria aceasta pe malul Mediteranei a fost scurtă, intensă, percepută dincolo de realitate și ieșind din tiparele obișnuitelor gânduri. Se poate, da, să mai visez. Și Doamne, cât îmi place!

Limassol, Cipru. Foto: ©Slowaholic

Panorama. Limassol, Cipru. Foto: ©Slowaholic

Fazil Say: „SUMMERTIME VARIATIONS”:

Liber

Publicat pe 28/04/2015 de slowaholic

Azi m-am trezit cu ea în gând. Cu marea. O auzeam, o miroseam și o vedeam de parcă aș fi fost acolo. Simt și acum sarea pe buze și briza-n păr. Pe plajele acelea rupte de lume a rămas un strop din sufletul meu, ascuns într-o scoică mică și albă. Atât cât să mă-ntorc mereu cu dor și drag acolo, să-l caut, să-l găsesc și să-i dau iarăși drumul. Să fie liber, plutind pe vânt, respirând cu nesaț, privind marea și cerul veșnic uniți în frumusețe și în al lor sărut perpetuu…

Plaja Vadu. România. Foto: ©Slowaholic

A fost o dată ca niciodată… Brighton într-o zi de iarnă

Publicat pe 16/02/2015 de slowaholic

Începutul anului trecut m-a purtat la Londra, unde am făcut un curs. În penultima zi, înainte de întoarcerea acasă, fiind duminică, am ținut morțiș să îmi îndeplinesc un vis mai vechi: să ajung la Brighton. La Londra era soare, frumos, călduț, primăvară în toată regula. Perfect pentru o zi la malul mării. Și iacă-mă la gară.

– Un bilet spre Brighton, vă rog.

– Eeei, don’șoară, nu e așa de simplu. Azi nu aveți cum să ajungeți acolo cu tren direct.

-Serios? Și cum ajung?

– Păi luați de aici biletele. Pe toate trei.

– ?!?!…

– Da. Luați mai întâi trenul până la stația cutare, apoi ieșiți din gară, luați autobuzul țâșpe până la localitatea cutare, după care luați iar trenul și într-un final ajungeți la Brighton. O să dureze mult. Sigur vreți?

– Da!

Și uite cum, după câteva ore bune pe drum, am ajuns pe malul mării. Soarele nu se vedea niciunde, vântul bătea năpraznic și era un frig de îți crăpau oasele, dar era atât de frumos, încât nu am observat decât atunci când efectiv am înghețat de nu îmi mai simțeam mâinile și picioarele. Cu toate astea, am fost foarte fericită și recunoscătoare pentru clipele petrecute în natură, pentru sunetul mării, pentru spuma albă a valurilor, pentru cer, pentru zborul păsărilor și pentru aerul sărat cu care am plecat în nări și pe buze. A fost o zi perfectă.