E vineri! E vineeeriii! Eeeeeeee vvvvviiiiiiiiiiiiiiiiinnneeeeeeeeeriii!!!
T(hank) G(od) I(t’s) F(riday)! 🙂 🙂 🙂
E vineri, dar următoarele zile nu vor fi un dolce far niente. Sunt puțin invidioasă pe acest personaj:
Ce aș vrea eu să fac la sfârșit de săptămână (atunci când sunt foarte obosită): să șed degeaba și să admir peisajul. Să dorm mult și să nu fac nicio treabă.
Kew Gardens. London. July 2012. Photo: ©Slowaholic
Ce fac eu în realitate:
În weekend, bona are liber, așa că piticul ne călărește doar pe noi non stop (la propriu) până ne apucă durerile de șale. Recuperează tot timpul pe care nu îl petrece cu noi în timpul săptămânii, pentru că doar serile nu îi ajung. Mereu joaca e pe rupte, dar în weekend mai abitir decât oricând, el având o energie de iepuraș Duracell, noi fiind leșinați ca două mimoze agresate după o săptămână haotică la birou. Se scoală pe la 6.30 (deși de luni până vineri pe la 8 și ceva abia începe să dea semne că s-a săturat de somn), în general nu îi place nimic de mâncare, dar plânge de foame, nu vrea să se culce după-amiaza nici în ruptul capului. Uneori reușim să îl adormim aplicând un truc bine știut de părinți: plimbatul cu mașina. Ajungem până pe șoseaua de centură, ne întoarcem după mai bine de jumătate de oră și câteodată avem noroc sa adoarmă și să nu se trezească în timpul ‘transferului’ între mașină și pătuț. Dacă nu doarme după-amiaza, pe la 7 seara pică de somn cu nasul în farfurie, în papuci (ai mei sau ai lui tati, că în ai lui n-ar fi așa de rău) în bolul câinelui, în căruciorul de la Carrefour sau mai știu eu pe unde se află copilu’ la ora aceea. Zău! S-a întâmplat. Nu suntem părinți iresponsabili, ci pur și simplu adoarme instantaneu, înainte de a ne da noi seama ce se petrece. Apoi doarme o oră (insuficient) și se trezește plângând (pentru că deh, e obosit), nervos și în principiu spunând (sau țipând, după caz) ‘nu veau’ în continuu și despre orice.
Când într-un final spune ‘veau’ și după ce e întrebat ‘și mai cum?’, adaugă ‘te og fumos’, începe iarăși joaca. Seara, când nouă ni se lipesc genele de somn, el e cocoțat pe canapea strigând ca Winnetou, eventual mâzgălit pe mâini, pe bluză și câteodată și pe față, semne cu care se pricopsește aproape întotdeauna după ora de ‘desen’. Toate jucăriile sunt împrăștiate în mijlocul casei. Nu știu câte sunt cu exactitate, pentru că e aproape imposibil să le număr, însă știu că mie îmi ia o jumătate de oră și trei junghiuri să le strâng și să le aranjez frumos în lădițe, cutiuțe șamd, iar lui îi ia fix 10 secunde să le răstoarne.
Până la urmă cere singur să meargă la nani.
După băiță, când e momentul de alint și tandrețe maximă, toată oboseala de peste zi se topește ca prin vis când ne strânge tare pe amândoi cu mânuțele lui dragi, își lipește căpșorul de obrajii noștri, spune ‘tati, iai ai țepi’, apoi ne pupă cu câte un țoc sonor și ne spune ‘te iubec, mămico, te iubec tăticue!’.
SLOWAHOLIC® 